minimaOroccas

De curand, in cursul unei mult asteptate curatenii a hardului, am gasit poze... poze vechi, ce le credeam pierdude. Si brusc lacrimi au inceput sa-mi brazde obrazul... m-am uitat in oglinda fermecata a vremurilor ce au trecut si m-am cutremurat cu gandul la ce am pierdut, la ce am neglijat, la ce am luat de bun...

Sunt doar trei ani, poate patru... si totusi o viata a trecut de atunci si timpul a marsaluit fara mila peste noi strivind in tarana atatea amintiri, clipe ce le credeam nemuritoare. Si nici nu ne-am dat seama. Eram inca pustani si luam lumea in piept zbierand din toti raunchii "we're not gonna take it". Visam. Si acum, inghititi de sistem, nici nu ne mai cunoastem. We took it. Mouthfull. Trei ani, Doamne! O mie de zile au facut din gasca de zurbagii ce luau pana si pe dracu gol la misto, ce petreceau fiecare clipa de parca ar fi ultima, ce sorbeau cu sete din placerile vietii... oameni. Da-da. Oameni. Am devenit acei mici robotei care se scoala dimineata pentru a se duce la munca, platesc rate la banca, lucreaza pana si acasa pana seara tarziu si se gandesc cu amaraciune cam cat marunt le ramane sa bea sambata seara o bere.

Ne-am indepartat usor-usor unul de altul. Am facut greseli, am tradat, am fost mandri, am intors spatele... si am plecat. Si am ramas doar cu o amara melancolie ce tine loc de speranta. Caci speranta a murit inecata in lacrimile varsate in decursul a trei ani.

Va vreau inapoi. Pe toti. Cu partile bune, cu cele rele, cu ingerii si demonii vostri.

Ei bine, dragii mei, dupa o pauza bine meritata, o iarna plina de suisuri si coborasuri, m-am intors. Plin de speranta, ca de obicei, plin de viata. Sper sa nu va dezamagesc.

De va veni la tine vântul,
Purtând povestea mea amară,
Jelitul lui să nu te-nfrângă,
Mustrarea lui să nu te doară</b>

Adierea unui vant tomnatec m-a mangaiat azi. Si dezmierdarea-i dulce mi-a adus aminte de ce traim noi pe acest pamant. Ca sa simtim. Ca sa ne explodeze inima in piept de durere. Sau de bucurie. Sau de jale.
Am fost nascut, exist, traiesc, respir, iubesc... o, si cat iubesc. Iubesc viata, acea picatura amara pe care o servim in fiecare dimineata si pe care o savuram cu nesat pana seara cand asternem capul pe perna si ne adancim in vise ale unei alte vieti. Si viata mea e plina de tristete. Dorinte desarte, visuri neimplinite sau pur si simlu angoase puerile care imi macina mie ceasurile si asa prea scurte. Dar mai presus de aceasta tristete exista un lucru minunat, este motivul pentru care vreau sa ma trezesc dimineata...

Si aceasta dragii mei... este dragostea. Radeti voi, radeti. Da, dragostea. Dragostea de mama, dragostea de oameni, dragostea pentru albastrul cerului pe care il vedem din ce in ce mai putin din cauza fumului de masina, dragostea pentru muzica, note asezate alandala pe o partitura ce ne gadila in mod placut urechea... dragostea pentru o pisica vagaboanta care se freaca de piciorul tau si iti promite credinta vesnica daca o iei acasa si ii dai o lingura de mancare.

Ma veti crede, fara doar si poate, idiot. Sau beat. Sau amandoua. Se prea poate sa aveti dreptate. Ma veti crede visator, sau idealist, sau prea optimist... tot ce e posibil, dar avand in vedere depresiile mele din ultima vreme, deja legendare... Nu, scumpii mei. Sunt un etern pesimist, dar tocmai asta imi da dreptul sa spun ca viata e de cacat, DAR... Dar in momentul in care iti dai seama ca ai aproape o infinitate de motive sa zambesti in fiecare zi, te vei simti mai putin singur.

Acum doua seri, un individ mi-a impartasit un secret. Un panceu ce se prea poate sa ma fi salvat de idiotenia ce-mi dadea tarcoale. Leacul universal. Acesta se numeste "10 zile" si se desfasoara in urmatorul mod: timp de zece zile ai voie sa mananci doar zeama de supa. Atat. Nu tu tigari, nu tu cafea, nimic. Zeama de supa. O ceasca dimineata, una seara. Nici macar apa. Si chestia asta o faci timp de zece zile, nu mai putin. Il citez pe individ, "nu faci, frate, 7 zile, si gata! Sunt smecher! Nu, tati. ZECE". Dupa aceasta o saptamana si jumatate, incercati sa mancati un morcov... si va fi cel mai bun morcov pe care l-ati mancat vreodata. EVER.

Problema mea este ca nu vreau. Nu vreau sa ma lipsesc de ceva, doar ca sa imi dau seama cat de bun este. Am facut deja asta. Am renuntat la ceva ce imi era mai drag decat propria-mi fiinta si acum regret amarnic. Si imi dau seama ca am fost un mare idiot.

Concluzia tiradei mele este: nu renuntati la a zambi. Nu renuntati la a spera la o zi mai buna. Nu mancati zeama aia de supa zilnic, in speranta ca POATE vi se va oferi un morcov. Avem atatea chestii cu care sa ne infruptam in fiecare secunda a vietii noastre. Trebuie doar sa ne dresam ochii si inima pentru a le vedea si a le simti cu adevarat. Si odata ce reusim asta, vom fi cu adevarat fericiti.

Si acum ma voi lupta din rasputeri sa recapat ce am pierdut, caci indiferent de cate ori ni se spune, nu vrem sa intelegem: nu realizam ce avem decat dupa ce dispare. Pastrati-va inocenta, pastrati-va sufletul, pastrati-va dragostea pentru viata.

Şi cine s-ar opri să plângă
O frunză veştedă-n cărare,
Când codrii freamătă alături
Şi râd în răsărit de soare?...